Se deschide într-o filă nouă

Designul pe patul de moarte. Despre AI, gusturi, originalitate și riscul de a ajunge să ne vedem în aceleași imagini

Designul pe patul de moarte?
Despre AI, gusturi, originalitate și riscul de a ajunge să ne vedem în aceleași imagini

Eseu despre design interior, identitate și felul în care n-i se formează gustul.

 

Recent, am urmărit prezentarea video a unei case realizate pentru niște persoane cunoscute, de către un designer cu renume. O casă în care s-au investit foarte mulți bani. Materiale scumpe, soluții elaborate, finisaje pretențioase, totul atent construit în jurul unei idei de lux și confort.

Și totuși, urmărind imaginile, am avut un sentiment greu de ignorat: nu simțeam nimic.

Spațiul era steril. Pereții bej, puține contraste și foarte puține detalii care să-mi trezească curiozitatea. Soluții opulente, dar lipsite de personalitate. Aceleași perdele prin toată casa! O absență aproape totală a culorii și a acelor mici imperfecțiuni care fac un spațiu să pară de locuit, nu doar pus în scenă.

Nu pot evalua funcționalitatea unei case dintr-un videoclip. Nu știu discuțiile din spatele proiectului, nevoile beneficiarului sau compromisurile care au apărut pe parcurs. Și nici nu cred că un singur proiect poate spune totul despre munca unui designer.

Dar pot spune ce am simțit eu privind acel spațiu.

Nu era lux. Era un morman de banalități realizat pe mulți bani. Era ca o înghețată de vanilie lăsată să se topească în soare.

Și m-am întrebat: dacă un spațiu costă atât de mult, este realizat de un profesionist și bifează toate semnele vizibile ale luxului și totuși să nu transmite nimic, atunci ce anume lipsește?

Ce face diferența dintre un spațiu amenajat și unul gândit cu adevărat?

Și, mai important, ce mai înseamnă să fii designer de interior într-o lume în care oricine poate crea o imagine cu un interior frumos în câteva secunde?

Ce înseamnă, de fapt, acel frumos?

 

Nu cred că există un răspuns universal la întrebarea aceasta. Oamenii au încercat de secole să găsească reguli, proporții și formule prin care să explice frumosul. Unele dintre ele ne ajută să înțelegem de ce anumite forme sau compoziții ne atrag. Dar experiența mea îmi spune că frumosul nu poate fi redus la o rețetă.

Pentru mine, frumosul, presupune intenție, organizare, logică și originalitate. Presupune ca lucrurile să aibă un motiv pentru care există și o relație între ele. Totodată presupune și ceva mai greu de definit: o emoție, o tensiune, o asociere neașteptată, ceva care ne face să ne oprim, să privim și să ne gândim.

Nu tot ceea ce este original pare frumos pentru toată lumea. Unele lucruri ne atrag mai puternic, în timp ce pe alții îi resping. Și asta este în regulă. Dacă am ajunge cu toții la să percepem la fel frumosul, am pierde o parte importantă din ceea ce ne face diferiți.

Nici perfecțiunea nu este o condiție a frumuseții. Dimpotrivă, uneori tocmai imperfecțiunea face ca un obiect sau un spațiu să aibă caracter. O urmă a timpului, o textură neregulată, o combinație care nu pare calculată până la ultimul detaliu. Lucruri care nu sunt perfecte în sensul convențional, dar care au o prezență pe care un obiect impecabil nu o are.

Poate că frumusețea apare tocmai în întâlnirea dintre ceea ce putem organiza rațional și ceea ce nu putem explica în întregime.

În designul interior, însă, am impresia că am început să confundăm din ce în ce mai des frumusețea cu familiaritatea. Recunoaștem o formulă vizuală, am mai văzut-o, știm că este apreciată și, prin urmare, o considerăm frumoasă.

Dar sunt două lucruri diferite.

Faptul că o imagine ne este familiară nu înseamnă neapărat că am descoperit în ea ceva care ne reprezintă. Uneori, înseamnă doar că am văzut-o suficient de des încât să o asociem cu ceea ce ni se spune că arată bine.

Un design unic nu înseamnă că inventezi ceva ce nu a mai existat niciodată

 

În design, nu cred că unicitatea trebuie înțeleasă ca o obligație de a crea ceva complet nou, fără nicio legătură cu ceva ce există deja. Ar fi imposibil și, probabil, nici nu ar avea sens.

Unicitatea poate apărea într-o soluție individuală pentru o problemă concretă. Într-o combinație de culori pe care nu ai mai fi făcut. Într-o relație neașteptată între materiale. Într-o idee care pornește de la o nevoie a beneficiarului, de la o particularitate a spațiului sau de la ceva ce designerul observă, dar clientul încă nu a reușit să formuleze.

De multe ori, când încep un proiect, le cer clienților să-mi arate imagini cu lucruri pe care le consideră frumoase. Nu pentru a le reproduce, ci pentru a încerca să înțeleg ce le atrage.

Am avut recent un proiect de restaurant în care clientul mi-a trimis trei cinci imagini relativ asemănătoare. Ceea ce își dorea, nu era să reproduc acele imagini. Își dorea să regăsească în propriul spațiu emoția pe care o simțea atunci când le privea acele imagini.

Diferența este esențială.

Dacă aș fi încercat să reproduc un deign pe baza acelor imagini, aș fi căutat elementele vizuale comune și aș fi construit un spațiul în jurul lor. În schimb am încercat să înțeleg ce anume îi provoca acea emoție și cum aș putea să o traduc într-o soluție potrivită pentru restaurantul lui.

Rezultatul final nu mai avea nimic în comun, vizual, cu imaginile de inspirație. Și totuși, am ajuns mai aproape de ceea ce își dorea clientul.

Pentru mine, acesta este unul dintre lucrurile importante pe care le face un designer: nu reproduce ceea ce vede, ci încearcă să înțeleagă de ce acel lucru contează pentru omul din fața lui.

Între a copia o imagine și a înțelege emoția din spatele ei există un întreg proces de gândire.

Iar acest proces nu este vizibil în rezultatul final. Tocmai de aceea este atât de ușor să îl subestimăm.

Uneori, clientul are nevoie să vadă ceea ce încă nu știe că își dorește

 

La un proiect de restaurant, toaletele se deschideau dintr-un hol relativ mic. Aveam nevoie de o soluție care să ajute clienții să se orienteze și, în același timp, să dea un caracter acelui spațiu.

Am propus două uși în culori puternice: roz pentru doamne și albastru pentru domni.

Clientul era surprins de propunere și confuz de această abordare neobișnuită. Era o intervenție care ieșea din zona alegerilor mai sigure. După ce au fost implementate s-a schimbat total percepția clientului de alegerea mai puțin ortodoxă, chiar a devenit un element preferat. Acesta aspect m-i au confirmat clienții de mai multe ori.

Nu povestesc asta pentru a demonstra că designerul are întotdeauna dreptate. Nu are. Și nici nu cred că fiecare propunere neobișnuită este automat o idee bună.

Povestea aceasta ilustrează altceva: uneori, avem nevoie de cineva care să ne arate o posibilitate pe care nu am fi luat-o singuri în calcul. Nu pentru că ne lipsește simțul estetic, ci pentru că nu putem imagina ceea ce încă nu am văzut sau experimentat.

Un designer trebuie să decidă în locul clientului ce trebuie să-i placă. Dar poate să lărgească orizontul în care clientul caută, să pună întrebări, să propună alternative și să transforme o idee inițială într-o soluție la care niciuna dintre părți nu s-ar fi gândit singură.

Aici văd eu una dintre valorile experienței profesionale: capacitatea de a trece dincolo de prima reacție și de a explora posibilități.

Și asta mă aduce înapoi la AI.

Nu am o problemă cu AI. Problema o văd în felul în care îl folosim.

 

În ultimele luni, am observat tot mai des situații în care clienții intervin asupra unor proiecte cu ajutorul inteligenței artificiale. Cer sugestii de culori, modifică randări după propriile idei, fotografiază spații și solicită variante de amenajare. Uneori, concluzia este că nu mai au nevoie de un designer.

Înțeleg de ce se întâmplă asta.

Instrumentele sunt accesibile, rezultatele apar repede, iar imaginile pot fi convingătoare. Poți explora în câteva minute direcții pentru care, în trecut, aveai nevoie de timp, cunoștințe tehnice și un profesionist care să te ajute să le vizualizezi.

Nu cred că trebuie să ne opunem acestei evoluții. AI poate fi un instrument foarte valoros pentru un designer și pentru un beneficiar. Poate accelera explorarea, poate genera asocieri neașteptate și poate ajuta la comunicarea unei idei.

Dar o imagine convingătoare nu este același lucru cu o soluție bună.

O imagine nu îți spune neapărat dacă spațiul funcționează în viața de zi cu zi, dacă proporțiile sunt corecte, dacă materialele sunt potrivite, dacă soluția poate fi executată în bugetul disponibil sau dacă răspunde cu adevărat nevoilor persoanei care va locui acolo.

Mai ales, imaginea nu explică de ce ar trebui să existe acel spațiu în forma respectivă.

Pentru mine, întrebarea importantă nu este dacă AI poate genera un interior frumos. Evident că poate. Întrebarea este de unde vine ideea din spatele imaginii și ce se întâmplă atunci când procesul de generare începe să înlocuiască procesul de gândire.

Pentru că orice rezultat depinde, într-o anumită măsură, de ceea ce introducem în proces.

Dacă pornim de la idei bogate, de la experiențe diverse, de la întrebări bune și de la o înțelegere reală a problemei, avem șansa să ajungem la ceva valoros. Dacă pornim de la aceleași imagini, aceleași formule și aceleași asocieri repetate, riscăm să obținem variații ale unor lucruri pe care le-am mai văzut deja.

AI poate combina, interpreta și genera. Dar dacă noi îi cerem, iar și iar, să genereze imagini, fără să-i oferim o descriere amplă despre ce dorim să obținem și care este contextul, a căror nevoi trebuie să răspundă, nu trebuie să fim surprinși când rezultatele încep să semene între ele.

Nu mă îngrijorează faptul că AI poate genera imagini de design. Mă îngrijorează posibilitatea ca, în timp, vom pierde nevoia să ne întrebăm ce merită să generăm.

Designerii nu sunt în afara acestui fenomen

 

Ar fi simplu să spunem că problema este la clienți, care văd imagini pe internet și vor să le reproducă. Dar ar fi și nedrept, și fals.

Designerii sunt influențați de aceleași tendințe. Vedem aceleași proiecte, aceleași materiale, aceleași colecții de mobilier, aceleași imagini distribuite și apreciate de mii sau milioane de oameni.

Dacă vedem ceva ce ne place și observăm că este apreciat de un public larg, este greu să nu fim influențați. Popularitatea unei idei nu o face automat lipsită de valoare. Uneori, un trend apare tocmai pentru că răspunde unei nevoi reale sau propune o soluție bună.

Problema apare atunci când nu mai distingem între ceea ce alegem pentru că ne reprezintă și ceea ce alegem pentru că am învățat să recunoaștem ca fiind de dorit.

Am trecut și eu printr-o perioadă în care eram mai influențat de tendințe. Mai ales la începutul carierei, mi-am dat seama că anumite alegeri veneau mai mult din ceea ce vedeam în jur decât dintr-un limbaj vizual propriu. Cu timpul, mi-am format propriile repere și propriul mod de a gândi un spațiu. Astăzi mi se întâmplă mai rar să descopăr că am preluat evident o formulă doar pentru că era la modă.

Nu înseamnă că am devenit imun la influențe. Nu cred că este posibil și nici nu ar fi de dorit. Înseamnă doar că am învățat să le recunosc mai ușor și să mă întreb ce loc au în proiectul la care lucrez.

Cred că aceasta este o responsabilitate importantă pentru orice designer: să nu confunde cultura vizuală cu o colecție de referințe și experiența profesională cu abilitatea de a reproduce formule care funcționează.

Pentru că un designer poate crea un spațiu impecabil din punct de vedere tehnic și estetic, dar care nu are nicio legătură profundă cu omul pentru care a fost făcut.

Am realizat și eu proiecte pe care nu le consider foarte reușite. Există proiecte la care, privind retrospectiv, mi-aș fi dorit să fi luat alte decizii sau pe care poate aș fi preferat să nu le fi făcut. Experiența nu înseamnă că ajungi să iei mereu deciziile corecte.

Dar unul dintre lucrurile pe care le caut într-un proiect reușit este să pot privi spațiul și să îl recunosc pe beneficiar în el.

Să văd proprietarul în propriul lui restaurant. Să înțeleg că locul nu este doar o colecție de alegeri estetice reușite, ci expresia unei persoane, a unei viziuni, a unui mod de a primi oamenii și de a folosi acel spațiu.

Nu toate proiectele trebuie să fie spectaculoase. Nu toate trebuie să fie îndrăznețe. Dar cred că fiecare proiect trebuie să aibă un motiv pentru care arată și funcționează așa cum o face.

De la milioane de gusturi ajungem la câteva formule vizuale

 

Trendurile existau cu mult înainte de AI. La fel și dorința oamenilor de se conjura cu obiecte frumoase, de a se inspira din reviste sau de a reproduce amenajările pe care le vedeau la alții.

Dar felul în care circulă imaginile s-a schimbat.

În trecut, o persoană care își amenaja locuința fără ajutorul unui designer era influențată, în mare măsură, de mediul apropiat: familie, prieteni, vecini, magazine locale, tradiții și cultura locului. Aceste surse puteau fi limitate, dar tocmai această limitare păstra particularități locale și combinații personale.

Astăzi, oricine poate accesa imagini din orice colț al lumii. Putem vedea interioare din Tokyo, Copenhaga, New York sau Milano în câteva secunde. Putem cumpăra produse din alte țări, putem comanda mobilier personalizat și putem cere AI-ului să genereze o variantă pentru aproape orice idee.

Este o deschidere extraordinară. Totodată, deschiderea nu garantează diversitate.

Imaginați-vă o pâlnie în care intră milioane de oameni, cu experiențe, gusturi, culturi și sensibilități diferite. Din toate aceste posibilități, unele imagini ajung să fie distribuite mai mult, apreciate mai mult și recunoscute mai ușor. Ele devin repere. Sunt reproduse, reinterpretate, transformate în produse, apoi apar din nou în alte imagini.

Algoritmii le amplifică vizibilitatea. Piața produce obiecte care răspund cererii. Designerii le întâlnesc în proiecte și în sursele lor de inspirație. Clienții le salvează. AI-ul poate genera noi variații pornind de la aceleași formule.

Iar rezultatul se întoarce în pâlnie, unde alimentează același circuit.

Nu este un proces în care cineva decide în mod deliberat că toate interioarele trebuie să arate la fel. Tocmai asta îl face greu de observat. Fiecare alegere luată separat poate părea perfect rezonabilă.

O culoare populară. Un anumit tip de canapea. O anumită nuantă de marmură. Lemn cald. Un anumit tip de iluminat. Mobilier cu forme rotunjite. Plante așezate atent. Nimic din toate acestea nu este greșit în sine.

Dar atunci când aceleași elemente sunt combinate după aceleași reguli, în spații diferite, pentru oameni diferiți, începe să apară o întrebare: cât din ceea ce vedem este rezultatul unei decizii individuale și cât este rezultatul unei formule pe care am învățat cu toții să o considerăm frumos?

În acest punct, varietatea pare imensă, dar limbajul vizual se îngustează.

Avem acces la tot mai multe imagini, însă ajungem să recunoaștem și să alegem tot mai des aceleași tipare.

„Dead design” — când designul începe să se reproducă pe sine

 

Am denumit acest fenomen: dead design.

Nu mă refer la un stil anume și nici la interioare minimaliste, neutre sau lipsite de culoare. Un spațiu minimalist poate avea o idee extraordinară. Un interior bej poate fi profund personal. Un proiect extravagant poate fi, la rândul lui, lipsit de orice originalitate.

Dead design este, din punctul meu de vedere, momentul în care designul încetează să mai caute și începe doar să reproducă.

Când o imagine este considerată frumoasă pentru că seamănă cu alte imagini deja validate. Când alegerea este făcută pentru că știm că va fi apreciată, nu pentru că înțelegem de ce este potrivită. Când un proiect devine o colecție de semne recognoscibile ale unui interior „frumos”, fără ca între ele să existe o idee care să le lege.

Dacă acesta va fi procesul, putem să ne justificăm, ca fiecare amenajare este diferită, se schimbă dimensiunile, câteva culori, materialele sau obiectele. Dar logica din spatele lor rămâne aceeași.

Designul se reproduce pe sine.

Iar AI-ul poate accelera această reproducere, nu pentru că ar avea o intenție de a uniformiza interioarele, ci pentru că ne permite să generăm rapid și în cantități mari variații ale unor formule validate deja.

Dacă îi cerem în mod repetat să ne arate ceea ce recunoaștem drept frumos, vom primi foarte multe imagini care ne confirmă propriile repere. Cu cât le vedem mai des, cu atât ni se pot părea mai firești. Cu cât ni se par mai firești, cu atât le alegem mai ușor.

În felul acesta, familiaritatea poate ajunge să se confunde cu gustul, iar popularitatea cu valoarea.

Nu spun că orice lucru repetat este lipsit de valoare sau că originalitatea presupune să evităm cu orice preț ceea ce fac ceilalți. Noutatea de dragul noutății poate fi la fel de goală ca reproducerea fără gândire.

Mă refer la pierderea treptată a întrebării esențiale: de ce?

De ce această soluție? De ce această combinație? De ce acest obiect în acest loc? De ce acest spațiu pentru această persoană?

Când întrebările dispar, putem continua să producem interioare. Putem continua să le numim design. Putem continua să le admirăm.

Dar riscăm să pierdem tocmai partea care face designul interesant: capacitatea de a descoperi o idee care nu era evidentă de la început.

Paradoxul abundenței: avem mai multe posibilități și alegem mai des aceleași lucruri

 

Atât în România cât și în alte țări din Europa de Est, am ajuns într-o perioadă în care tot mai mulți oameni își pot permite să investească în amenajarea locuinței sau a unui spațiu comercial. Avem acces la produse și servicii care, cu ani în urmă, nu erau sau erau greu de găsit. Putem personaliza mobilierul, putem alege dintr-o varietate enormă de materiale și putem apela la specialiști pentru a crea spații adaptate nevoilor noastre.

Este un lucru bun. Posibilitatea de a ne construi mediul în care trăim după propriile preferințe este o formă de libertate.

Dar am impresia că, uneori, această libertate se oprește la alegerea unei variante acceptate social de frumos.

Vrem un interior care să arate bine. Vrem să fie apreciat. Vrem să simțim că am investit în ceva de calitate și că rezultatul este la nivelul așteptărilor noastre. Toate acestea sunt firești.

Problema apare când reperul principal devine ceea ce au și alții, ceea ce este popular sau ceea ce asociem cu succesul.

Atunci, personalizarea riscă să devină doar o selecție dintr-un catalog de formule deja validate.

Putem avea o bucătărie făcută la comandă, o canapea aleasă din zeci de modele, o piatră scumpă, corpuri de iluminat sofisticate și obiecte decorative atent selectate, fără ca spațiul rezultat să fie cu adevărat personal.

Pentru că personalizarea nu este același lucru cu individualitatea.

Poți personaliza fiecare obiect și totuși să construiești un interior care seamănă cu multe altele. Poți investi mult în finisaje și mobilier fără să investești suficient în ideea care le pune împreună.

Aici văd diferența dintre a avea acces la multe opțiuni și a ști ce să faci cu ele.

Libertatea de a alege nu garantează originalitatea alegerii.

Un spațiu frumos nu este neapărat un spațiu bine gândit

 

Cred că una dintre confuziile actuale este că am ajuns să evaluăm interioarele în primul rând prin imaginile lor.

Vedem o canapea frumoasă, o masă frumoasă, o placă ceramică cu o textură interesantă, o lumină bine poziționată și câteva obiecte care completează compoziția. Imaginea funcționează. Totul pare armonios. Știm imediat cum să o citim și ce ar trebui să simțim privind-o.

Dar dacă eliminăm imaginea, ce rămâne?

Care este ideea spațiului? Ce îl face potrivit pentru omul care îl folosește? Ce experiență încearcă să creeze? Ce relație există între funcțiune, proporții, lumină, materiale și obiecte?

De ce sunt lucrurile acelea acolo?

Un interior poate fi foarte bine stilizat fără să aibă un concept puternic. Poate conține numai obiecte frumoase, dar acestea nu formează neapărat o idee. Pot fi alese pentru că se potrivesc cromatic, pentru că sunt în tendințe sau pentru că știm că vor arăta bine împreună.

Stylingul are rolul lui și nu este ceva de neglijat. Dar nu poate înlocui întotdeauna gândirea întregului spațiu.

Un concept nu înseamnă neapărat o poveste complicată sau o idee spectaculoasă pe care trebuie să o explici în zece pagini. Uneori, este o decizie foarte simplă, dar care organizează toate celelalte decizii.

Poate fi felul în care lumina intră într-o cameră. Relația dintre două materiale. O anumită senzație pe care vrei să o creezi. O nevoie particulară a beneficiarului. O caracteristică a clădirii care merită păstrată, nu ascunsă.

Important este ca alegerile să nu existe doar pentru că sunt frumoase separat, ci pentru că au un sens împreună.

Iar sensul acesta nu poate fi judecat numai dintr-o randare.

Atunci, de ce mai avem nevoie de un designer?

 

Întrebarea este legitimă. Dacă putem genera imagini, explora culori, testa combinații și primi sugestii aproape instantaneu, ce mai aduce un designer în proces?

Cred că răspunsul nu ar trebui să fie că designerul știe să folosească programe pe care clientul nu le cunoaște. Nici că are acces la produse pe care alții nu le pot găsi. Aceste avantaje se schimbă și devin tot mai puțin relevante.

Valoarea designerului stă în felul în care gândește.

În capacitatea de a observa, de a analiza, de a pune întrebări și de a interpreta răspunsurile. În experiența care îl ajută să distingă între ceea ce pare o idee bună și ceea ce poate deveni o soluție bună. În înțelegerea relației dintre om și spațiul în care trăiește sau lucrează.

Un designer bun nu este doar cineva care poate produce o imagine frumoasă. Este cineva care poate identifica problema reală din spatele unei cereri, poate vedea oportunități pe care beneficiarul nu le-a observat și poate transforma toate aceste lucruri într-un proiect coerent.

Nu întotdeauna reușește clientul să formuleze ceea ce își dorește. Uneori vine cu o imagine, dar caută o emoție. Alteori cere o soluție pe care a văzut-o undeva, fără să știe dacă este potrivită pentru propriul spațiu. Și uneori are nevoie să fie provocat, să iasă din zona de confort și să descopere o posibilitate nouă.

AI-ul poate participa la acest proces. Poate fi un partener de explorare, un instrument de vizualizare și un mod de a testa ipoteze.

Dar instrumentul nu înlocuiește automat responsabilitatea de a decide ce are sens.

Într-o lume în care putem produce imagini de design aproape instantaneu, adevărata valoare a designerului nu mai este doar capacitatea de a produce o imagine frumoasă, ci capacitatea de a găsi ideea care merită transformată într-un spațiu.

Iar pentru asta, experiența, cultura vizuală, curiozitatea și capacitatea de a înțelege oamenii rămân esențiale.

Trebuie să ne educăm gustul, nu să-l standardizăm

 

Nu cred că există o soluție simplă pentru fenomenul despre care vorbesc. Nici nu cred că putem opri circulația globală a imaginilor sau că ar trebui să renunțăm la instrumente care ne oferă atât de multe posibilități.

Cred, însă, că avem nevoie să acordăm mai multă atenție felului în care ne formăm gustul.

Să vedem mai multe lucruri, nu doar aceleași imagini care au fost deja validate de popularitate. Să fim curioși în legătură cu alte culturi, alte perioade, alte materiale și alte moduri de a locui. Să înțelegem de ce ne atrage un spațiu, nu doar să salvăm imaginea lui.

Și cred că designerii au aici o responsabilitate importantă. Nu doar să livreze proiecte frumoase, ci să contribuie la o cultură a designului în care oamenii înțeleg mai bine ce cumpără, ce aleg și ce anume face ca un spațiu să fie valoros pentru ei.

Nu pentru a le spune oamenilor ce ar trebui să le placă. Ci pentru a le oferi instrumentele prin care să descopere ce le place cu adevărat.

Pentru că gustul se formează. Se schimbă. Se rafinează. Este influențat de experiențe, de mediul în care trăim și de lucrurile la care avem acces.

Dar poate fi și cultivat conștient.

Iar educația estetică nu înseamnă să învățăm pe toată lumea să aprecieze aceleași lucruri. Înseamnă să dezvoltăm capacitatea de a observa, de a compara, de a pune întrebări și de a ne forma propriile opinii.

Poate că, înainte de a întreba dacă un interior este frumos, ar trebui să ne întrebăm ce anume îl face frumos pentru noi.

Și dacă răspunsul nostru vine dintr-o experiență personală sau din faptul că am văzut aceeași formulă de atât de multe ori, încât am ajuns să o considerăm singura variantă corectă.

Nu cred că trebuie să salvăm designul de AI

 

Cred că trebuie să îl salvăm de uniformitate.

AI va continua să evolueze. Instrumentele vor deveni mai accesibile, imaginile mai convingătoare, iar posibilitățile de explorare și personalizare vor crește. Nu văd sensul într-o opoziție simplă între tehnologie și creativitate. Putem folosi aceste instrumente pentru a explora mai mult, pentru a testa idei și pentru a ajunge în locuri în care poate nu am fi ajuns altfel.

Dar trebuie să păstrăm vie întrebarea care precedă orice instrument: ce vrem să facem și de ce?

Un spațiu nu devine valoros doar pentru că arată bine într-o imagine. Devine valoros prin relația pe care o construiește cu oamenii care îl folosesc, prin felul în care răspunde unei nevoi și prin ideea care îi dă coerență.

Nu toate interioarele trebuie să fie unice în sensul spectaculos al cuvântului. Nu toate trebuie să surprindă, să provoace sau să iasă în evidență. Uneori, un spațiu simplu, liniștit și familiar este exact ceea ce trebuie.

Dar simplitatea ar trebui să fie o alegere, nu rezultatul faptului că nu ne-am imaginat altceva. Iar familiaritatea ar trebui să ne ofere confort, nu să ne limiteze posibilitățile.

Mi-aș dori să vedem mai multe interioare în care simțim că cineva a gândit cu adevărat spațiul. În care alegerile nu sunt doar corecte estetic, ci au un motiv să existe. În care putem recunoaște ceva despre omul pentru care au fost create, chiar dacă nu îl cunoaștem.

Mi-aș dori ca AI să ne ajute să explorăm mai multe posibilități, nu să ne convingă că există o singură formulă pentru frumos.

Și mi-aș dori ca noi, designerii, să nu uităm că originalitatea nu apare doar din talent sau din dorința de a face ceva diferit. Apare din curiozitate, din experiență, din capacitatea de a pune întrebări și din disponibilitatea de a nu accepta prima soluție doar pentru că funcționează.

Cred că acum este momentul să salvăm designul de interior prin informare, educare și promovarea frumosului.

Nu pentru a ne întoarce împotriva tehnologiei, ci pentru a nu lăsa tehnologia să gândească în locul nostru.

Și poate că ar trebui să începem cu o întrebare simplă, pe care să ne-o punem de fiecare dată când vedem un interior care ne atrage:

Îmi place pentru că este frumos pentru mine sau pentru că am văzut de o mie de ori că acesta este frumosul acceptat?

Întrebări frecvente despre teoria "Dead Design"

Dead design este momentul în care designul încetează să mai caute și doar se reproduce. Când o imagine este considerată frumoasă pentru că seamănă cu alte imagini deja validate, nu pentru că înțelegem de ce este potrivită.

Da, pentru că valoarea designerului nu stă în capacitatea de a produce o imagine frumoasă, ci în felul în care gândește: identifică problema reală, observă oportunități, pune întrebări și transformă totul într-un proiect coerent.

Nu. AI poate genera imagini convingătoare, dar o imagine nu îți spune dacă spațiul funcționează în viața de zi cu zi, dacă proporțiile sunt corecte, dacă materialele sunt potrivite sau dacă soluția se încadrează în buget. AI nu înlocuiește procesul de gândire și responsabilitatea deciziei.

Din cauza unui circuit: algoritmii amplifică vizibilitatea unor imagini, piața produce obiecte care răspund cererii, designerii le întâlnesc în proiecte, clienții le salvează, iar AI generează variații pornind de la aceleași formule. Fiecare alegere pare rezonabilă separat, dar ansamblul se uniformizează.

Întrebându-te ce anume îl face frumos pentru tine și dacă răspunsul vine dintr-o experiență personală sau din faptul că ai văzut aceeași formulă de atâtea ori încât ai ajuns să o consideri singura variantă corectă.

Intenția, organizarea, logica și originalitatea, dar și ceva mai greu de definit: o emoție, o tensiune, o asociere neașteptată. Un spațiu proiectat are un motiv pentru care arată și funcționează așa cum o face.

Pornind de la idei bogate, experiențe diverse, întrebări bune și o înțelegere reală a problemei. Dacă ceri mereu AI-ului să reproducă ce este deja popular, rezultatele vor semăna între ele. Folosește-l ca instrument de explorare, nu ca înlocuitor al gândirii.

Pentru că uneori tocmai imperfecțiunea face ca un obiect sau un spațiu să aibă caracter. O urmă a timpului, o textură neregulată, o combinație care nu pare calculată până la ultimul detaliu, lucruri care au o prezență pe care un obiect impecabil nu o poate reproduce.

Nu. Unicitatea poate apărea într-o soluție individuală pentru o problemă concretă, într-o combinație de culori neobișnuită, într-o relație neașteptată între materiale sau într-o idee care pornește de la o nevoie reală a beneficiarului.

Privind mai multe lucruri, nu doar aceleași imagini validate. Fii curios în legătură cu alte culturi, perioade, materiale și moduri de a locui. Întreabă-te de ce te atrage un spațiu. Gustul se formează, se schimbă și se rafinează și așa poate fi cultivat conștient.

Nu neapărat. Popularitatea unei idei nu o face automat lipsită de valoare,uneori un trend apare tocmai pentru că răspunde unei nevoi reale. Problema apare când nu mai distingi între ceea ce alegi pentru că te reprezintă și ceea ce alegi pentru că ai învățat să recunoști ca fiind dezirabil.

Privind dincolo de imagine: există o idee care leagă alegerile între ele? Alegerile au un motiv să existe, nu doar sunt corecte estetic? Poți recunoaște ceva despre tine în spațiu, chiar dacă nu ai fi știut să formulezi asta de la început?

Nu. Poți personaliza fiecare obiecte, bucătărie la comandă, canapea aleasă din zeci de modele, placare scumpă și totuși să construiești un interior care seamănă cu multe altele. Personalizarea nu este același lucru cu individualitatea. Contează ideea care pune lucrurile împreună.

„Îmi place pentru că este frumos pentru mine sau pentru că am văzut de o mie de ori că acesta este frumosul acceptat?”

Articole similare

Lasă primul comentariu